În zilele obișnuite de mers la birou, nu aveai absolut nicio șansă de a-l rata pe Zeni, dacă ajungeai în sediul Orange România din Europe House. Și nici nu ți-ai fi dorit acest lucru, Zeni fiind acel om mereu vesel, dar deopotrivă serios, umărul pe care te poți apleca la nevoie, un prieten devotat și colegul ”awesome”, gata să ajute mereu, chiar și când situația de la birou devine presantă. În plus, Zeni este un adevărat depozitar de povești autentice de viață, pe care e o plăcere să le descoperi. Câteva istorisiri au ajuns la noi și e chiar o bucurie să le împărtășim acum!
Să începem cu o scurtă autodescriere: te invităm să ne dai câteva informații despre tine, atât personale, cât și profesionale, care să ni-l prezinte pe Zeni.
Salut! Înainte de toate trebuie să spun că mă simt un pic ciudat, deși suntem la un interviu, de data aceasta eu sunt cel care este de partea cealaltă a baricadei, eram obișnuit să fie invers. Sigur nu putem schimba rolurile? 😊
Revenind la subiect, Zinovie este prenumele meu din buletin. Da, știu, este mai greu de reținut și, tocmai din acest motiv, în prima zi de liceu colegele mele au vrut să simplifice lucrurile și m-au anunțat că ele o să-mi spună Zeni, iar de atunci așa a rămas. Însă, până să ajung la liceu, în copilărie am fost Zenciu pentru colegi și prieteni, iar pentru cei din familie, Zenel. Pe aceste nume le-am auzit cel mai des, iar, dacă ar fi adevărată legenda conform căreia primești un miel de Paști de la cel care îți pocește numele, atunci e clar că eu nu ar trebui să-mi mai fac griji niciodată că nu am ce să pun pe masă, la această sărbătoare.
Dar în spatele acestui prenume (oricare ar fi el) îmi place să cred că poți descoperi un om de încredere, muncitor și mai mereu vesel. De multe ori prea zgomotos de vesel. Mai mult, dacă îmbrățișările ar deveni un sport olimpic, cu siguranță m-aș înscrie și eu în competiție. Nu știu dacă aș lua vreo medalie, dar în mod sigur aș savura din plin momentul. Din îmbrățișări îmi iau energia de fiecare dată, iar cei care mă cunosc și îmi înțeleg nevoia știu că nu au cum să scape atunci când ne întâlnim.
Și, pentru că am adus vorba despre sport, îmi place foarte mult sportul, în general, nu doar să-l urmăresc la televizor, îl mai și practic, uneori. În plus, pot fi prieten cu oricine, mai puțin cu cei care nu sunt fani Rafael Nadal și Real Madrid. Ha, ha, glumesc!
Mulți te invidiază pentru că ai avut ocazia să crești în mijlocul unei familii numeroase, cu 5 copii, în care cantitatea de distracție era cu siguranță ridicată. Ce amintiri dragi ai din copilăria petrecută alături de fratele și surorile tale?
Așa este, suntem tare norocoși că ne avem unul pe celălalt și aș vrea să vi-i și prezint. În ordinea numerelor de pe tricou suntem așa: Nadiușa, Lenuța, Gicușcă și Marinca. Nu-i cheamă așa și în buletin, dar așa ne alintăm, deși noi foarte rar ne spunem pe nume, pentru că la noi în familie folosim cel mai des apelativele „al nostru” și „a noastră”. Despre ei și despre cât de norocos mă simt că îi am nu sunt niciodată pregătit să vorbesc. Mi-e foarte greu să descriu în cuvinte armonia, dragostea și grija pe care o avem unul față de celălalt.
Și apropo de cantitatea de distracție, cred că asta ne definește pe noi, ca familie. Încă de când eram un puști, eu nu-mi amintesc, sincer, de un moment în care să fim împreună și să nu ne fi pierdut în hohote de râs. Indiferent de greutățile prin care am trecut, noi nu am încetat niciodată să râdem. Iar lucrurile au rămas la fel și în prezent. E ceva ce nu am mai văzut sau întâlnit nicăieri în altă parte. De multe ori am senzația că asta este semnătura noastră.
Amintirile mele din copilărie sunt legate mai mult de sora mea geamănă și de fratele meu. Eram prea mic când celelalte două surori au plecat de acasă. Cu ele ne distram în perioada vacanțelor, recuperam atunci. Dar mereu îmi amintesc, cu drag, de fotbalul jucat pe uliță, de mersul la scăldat în apele Prutului și de ziua de sâmbătă când se scotea pâinea din cuptor.
Vine o vreme în viața unui om în care pleacă de la vatra strămoșească și ia lumea-n piept. Ți s-a întâmplat și ție acest lucru, n-ai fost ocolit. Dar de ce ai plecat departe de casă, la o vârstă relativ fragedă?
Aveam 15 ani când am plecat de acasă, la liceu. Știam doar că destinația va fi Suceava, nimic mai mult. Nu știam nici măcar cum arată orașul, îl văzusem doar pe hartă. Nu am să uit, în schimb, niciodată, primul rămas bun cu mama mea, o să-mi rămână în memorie toată viața. Era 3 dimineața când am plecat de acasă, am ajuns la poartă, iar mama a început să plângă și doar asta mai auzeam: „vă rog să mă iertați!” Am îmbrățișat-o strâns, nu-mi dădeam seama de ce plânge, doar că ea, spre deosebire de mine, știa prea bine ce perioadă grea va urma, departe de casă și de ajutorul permanent al familiei. Și poate că așa a fost mai bine, altfel, dacă realizam și eu cum va fi să mă descurc cu adevărat singur, atât de tânăr fiind, poate că nu mai aveam curajul să plec. Au fost multe nopți încărcate cu dor, cel puțin la început. Dar, deși nu a fost ușor deloc, dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș repeta oricând experiența.
Acum ești ”un basarabean la București”, dar înainte ai fost un ”basarabean la Timișoara”. Cum de ai ales orașul de pe Bega și nu altul, mai aproape de locurile natale?
Eh, dacă în Suceava am ajuns pentru că așa m-a repartizat calculatorul, în Timișoara chiar mi-am dorit să ajung. Auzisem multe povești frumoase despre Banat. De fapt, planul inițial era să fac facultatea la Cluj, masterul în Timișoara, cu destinație finală București. Eram deja băiat mare, știam ce vreau! Însă la Cluj am fost admis la facultate cu taxă, spre deosebire de Timișoara unde am fost la buget, și am zis că este un argument înțelept pentru a devia de la planul inițial. Eram deja călit cu experiența din liceu, iar acest lucru mi-a dat curaj să-mi doresc să descopăr oameni și locuri noi, dar și culturi diferite. Și așa a fost.
Mi-a rămas în memorie momentul în care am ajuns pentru prima dată în Timișoara, m-am dat jos din tren, am ieșit din gară și a fost dragoste la prima vedere. Nu știam încotro s-o apuc, dar țin minte că am coborât scările și primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă așez pe un trotuar și să râd singur de bucurie. Mi se părea totul diferit, atmosfera, clădirile, oamenii, aerul, absolut totul! Eram complet fascinat de tot ceea ce vedeam și simțeam, care era atât de diferit față de ce mai trăisem până atunci. Și am rămas cu același sentiment și astăzi. Timișoara, prin toate experiențele trăite acolo, m-a învățat să fiu omul care sunt astăzi și acolo am simțit cu adevărat schimbarea.
Dar iată că Timișoara nu te-a prins în mrejele ei. Ce te-a făcut să lași atmosfera faină și mai molcomă din Banat pentru tumultul vieții din capitală?
Timișoara a avut toate ingredientele pentru a mă ține acolo, nu m-a supărat nimeni cu nimic 😊 Doar că, așa cum spuneam și mai devreme, eu aveam deja un plan, un fel de pariu făcut cu mine, și am vrut să-mi continui călătoria, nu am vrut să mă abat de la drum. Prin urmare, am luat și ultimul tren spre București. Aici am venit la master pentru a-mi îndeplini visul din copilărie, acela de a deveni comentator sportiv.
Umblă vorba-n târg că ești extrem de pasionat de călătorii. Care a fost cel mai fain loc vizitat până acum și ce destinații mai mult sau mai puțin îndepărtate se află pe lista ta viitoare?
Călătoriile mele preferate sunt cele în care mă așteaptă marea sau oceanul la destinație. Îmi place foarte mult căldura, apa și nisipul. Am crescut pe malul Prutului și cred că de acolo mi se trage. Deci, ca să răspund la întrebare, oriunde mă duc și găsesc ingredientele de mai sus, aceea devine automat vacanța mea preferată.
De la călătorii o să facem un pas către dragostea pentru sport. Care e rolul sportului în viața ta și cum de ți-ai dorit să devii comentator sportiv?
Fără nici un dubiu, am moștenit pasiunea pentru sport de la fratele meu, un talent nativ și un foarte bun sportiv la aproape toate disciplinele. Când erau competiții sportive pe județ, la vremea aceea, el lua toate premiile, despre asta vorbim. Îl cunoșteau toți. De altfel, el a fost idolul copilăriei mele și în fiecare zi îmi doream să fiu ca el. Aptitudinile sportive n-au poposit și la mine, din păcate, și chiar îmi pare rău că nu am moștenit și eu talentul lui, dar îi sunt recunoscător pentru că m-a încurajat mereu să fac mișcare și cu siguranță el este persoana care a contribuit cel mai mult la formarea mea ca om, prin exemplu propriu.
Tot cu el am descoperit și pasiunea asta pentru jurnalism. Eram mic și el se uita la meciuri de fotbal, iar tot ce făcea el încercam să fac și eu. Nu prea înțelegeam exact ce fac oamenii respectivi pe teren, dar mi-a atras atenția comentatorul. Eram fascinat de modul în care relatează ceea ce se întâmplă în timpul unei partide, iar de atunci mi s-a întipărit în minte dorința asta de a comenta meciuri de fotbal. Nu mai spun că atunci când rămâneam singur în cameră, intram foarte ușor în rolul de jurnalist sportiv, dădeam televizorul pe mute și comentam de unul singur. Mai mult, îmi aduc aminte că în perioada petrecută la liceu, băieții jucau FIFA în cameră, se organizau competiții acerbe, iar eu eram comentatorul de serviciu.
Și din dorința de a lucra în presă ai virat către tehnologie. De ce ai ales Orange România și ce traseu profesional ai avut aici, de când ești în companie?
Între timp mi-am dat seama că este în regulă să ai niște vise pentru care să lupți și tocmai de asta creștem, să ne dăm seama cu adevărat dacă acea meserie este pentru noi sau nu. De aici și reprofilarea. În Orange am ajuns la recomandarea unui prieten, care mereu povestea numai lucruri frumoase despre companie și colegi. Povestea cu atâta entuziasm, încât nu am mai rezistat tentației și mi-am trimis și eu CV-ul 😊
Primul rol a fost în departamentul de Customer Service, Mobile Data Executive. Cu alte cuvinte, ofeream asistență clienților pe partea de date. A fost o perioadă foarte frumoasă, eram o gașcă de tineri, cu multă energie și voie bună, care aducea și la locul de muncă acea stare de bine și de entuziasm specifică tinereții. Aș minți să spun că am rezonat 100% cu job-ul, în schimb, oamenii făceau diferența. Am legat acolo prietenii de neegalat, drept dovadă, cu mulți dintre oamenii cu care am lucrat atunci sunt și azi ca o familie pentru mine.
Apoi am ajuns în departamentul de HR, aici mi-am dorit să ajung, de fapt, încă de la început, căci întotdeauna am asociat partea de jurnalism cu job-ul de recruiter. În ambele situații vorbim despre un proces de investigare și cunoaștere, iar provocarea este mereu aceeași: într-un timp foarte scurt trebuie să afli lucrurile relevante pentru demersul tău. A fost un job care mi-a plăcut foarte mult, în fiecare zi veneam cu zâmbetul pe buze la muncă și mă întorceam acasă cu aceeași stare de spirit. Apoi, până să ajung pe rolul pe care sunt acum, HR Business Partner, am mai fost pe un rol de coordonare.
Mulți colegi te-ar descrie drept un adevărat personaj, un prieten loial, omul cu simț ridicat al umorului și al modei, ba chiar un master prankster. Câte dintre toate acestea crezi că te-au ajutat în parcursul profesional și să avansezi în cariera ta la Orange?
Mă faceți să roșesc 😊 Nu știu dacă m-ar descrie așa colegii, dar adevărul este că mă regăsesc în unele din caracterizările de mai sus. E greu să spun ce m-a ajutat, concret, dar e clar că fără dedicare și pasiune e greu să ajungi acolo unde îți dorești cu adevărat. Eu încerc de fiecare dată să dau dovadă de profesionalism. Este primul meu gând pe care îl am când încep orice discuție, iar dacă reușesc să pun și un zâmbet după acea interacțiune, pentru mine este un bonus personal.
Ai creat prietenii frumoase la birou și ai fost implicat cu succes în proiecte cu adevărat importante pentru companie. Ce vede ochiul tău de specialist în HR când te uiți la colegii tăi? Și ce-ți spune inima legat de ei?
Aici e un capitol la care știu din start că niciodată nu o să pot să-mi iau revanșa. Viața a fost atât de generoasă cu mine, poate mai mult decât aș fi meritat. Mereu am senzația că de fiecare dată am primit mult mai mult de la oameni, față de cât am oferit. Prin prisma job-urilor am avut șansa să cunosc foarte mulți colegi, iar mulți mi-au permis să-i cunosc și dincolo de granița profesională. De la fiecare dintre ei am învățat câte ceva, iar acest lucru mi-a oferit oportunitatea și privilegiul de a mă considera cel mai norocos om. Așadar, inima nu poate fi decât recunoscătoare.
Nu putem încheia interviul fără întrebarea clasică de HR: unde te vezi peste 5 ani?
Ha, ha! Se putea altfel? Este întrebarea și gluma cu care m-au terorizat toți prietenii. Cert este că nici eu, și nici colegii mei nu am folosit vreodată această întrebare. Cred că a fost doar o exprimare nefericită a unui recruiter la un moment dat, adresată într-un context nepotrivit. De altfel, întrebarea reformulată chiar are sens dacă vrei să investighezi partea de career path.
Dar, ca să răspund la întrebare, mă văd tot înconjurat de oameni de la care am ce învăța și cu același entuziasm și energie ca până acum.
